V.P.: – Comunicare non-violentă: nu e o formulă pleonastică? Practic, violența este o formă de întrerupere, de blocaj al comunicării. Comunicarea este ea însăși non-violență. Sau nu?
Monica Reu: – Pentru mine, cuvântul comunicare este sinonim cu mesaj şi, din acest punct de vedere, practic tot ceea ce facem este comunicare. Fiecare gest al nostru in raport cu ceilalţi comunică ce simţim în momentul respectiv şi care sunt nevoile pe care încercam sa ni le împlinim. O privire încruntată e o modalitate de comunicare a nemulţumirii, a dezacordului.
Comunicarea Nonviolentă (CNV) se vrea un instrument care armonizează ce vrem să comunicăm cu modul în care comunicăm, astfel încât interlocutorul să ne înţeleagă mesajul fără a se simţi lezat, atacat de el.
Marshall Rosenberg, care a dezvoltat Comunicarea Nonviolentă, are o vorbă tare frumoasă: “Cuvintele pot fi punţi sau ziduri între oameni.” CNV te ajuta sa construiesti punti.
V.P.: – Cultura orală românească e plină de vorbe înțelepte: ”Bătaia e ruptă din rai”. ”Bătaia la copii e ca buruiana de leac”. ”Mama unde lovește, carnea crește”. ”Mai bine odată ”Na!” decât ”Stai că ți-oi da!”. Ce facem, renunțăm acum la identitatea noastră strămoșească?
Monica Reu: – Toate vorbele acestea de duh conturează o abordare a creşterii copiilor care nu este specifică doar ţării noastre. Conceptul de pedeapsă este susţinut încă de foarte mulţi părinţi. Ideea copilului ca fiinţă demnă de mai puţin respect decât un adult se traduce în realitate prin bătaie, jigniri, etichetări, vorbe de ocară, retragere a iubirii parentale.
Începem însă să conştientizăm că o generaţie tânără crescută în lipsă de respect nu mai este capabilă de respect, un copil crescut fără empatie nu mai este capabil, devenit adult, să arate empatie faţă de semenii lui.
Îmi place mult un lucru pe care l-a spus Mahatma Gandhi: “Doar pentru că un lucru a devenit obişnuinţă nu înseamnă că este şi normal.” Cred că este necesar ca fiecare nouă generaţie de părinţi să fie încurajată să-şi pună întrebări legate de “metodele tradiţionale, strămoşeşti” de raportare la copii şi să decidă pentru sine dacă aceste metode sunt în acord cu valorile lor, dacă servesc cu adevărat vieţii lor de familie, dacă vor duce la relaţia pe care vor ei să o aibă cu copiii lor. Părinţii care găsesc în ei disponibilitatea de a cântări efectele acestui tip de “identitate strămoşească” renunţă la ea rapid, fără nicio remuşcare.
V.P.: – Totuși, capra cu trei iezi are succes doar după ce îl pârjolește pe lup. Istoria lumii este o istorie a dominației, ”rezolvată” de cele mai multe ori prin violență. Un exercițiu de sinceritate: non-violența nu este în mare măsură o utopie?
Monica Reu: – Şi tot în această istorie există capitolul eliberării Indiei de sub suveranitatea britanica. Şi aici revin la numele menţionat mai sus, Gandhi, care a eliberat un popor prin nonviolenţă, numele lui rămânând practic sinonim cu acest concept. O realitate… Este exemplul cel mai cunoscut, însă în lume există şi au existat dintotdeauna populaţii şi comunităţi care au trăit după aceste principii. Nici pentru ele nu este o utopie.
Sunt de acord însă că violenţa a fost, de-a lungul istoriei, mult mai răspândită, mai mediatizata şi mai încurajată. Pentru multe guverne, instituţii şi corporaţii “rezolvarea” conflictelor prin violenţă este profitabilă. Este o problemă foarte complexă, însă observ cu bucurie că oamenii încep să conştientizeze faptul că putem lăsa copiilor noştri o lume sustenabilă doar dacă începem să colaborăm şi îmbrăţişăm realitatea interdependenţei dintre noi.
Un alt semn că lumea se schimbă este că pentru prima dată auzim un preşedinte american vorbind despre empatie. Şi ales pentru al doilea mandat.
Iar daca e sa ne referim la abordarea nonviolenta in raportarea la copii, o poveste adevarata absolut fabuloasa si dureros de necunoscuta este cea a lui Janusz Korczak, batranul doctor evreu-polonez care a făcut din Casa Orfanilor o instituţie unde cei mici beneficiau de aceleaşi drepturi ca si adulţii si toate disputele se soluţionau prin dialog.
Sunt exemple care ne arata clar ca se poate.
V.P.: – A rămas încetățenită expresia “a se da jos Sfantul Nicolae din cui”. Mai exact, două ghetuțe și o nuielușă. ”The carrot and the stick”, zic englezii. Este acesta tandemul de aur al educației sau pur și simplu putem și mai mult de atât?
Monica Reu: – Acest tandem de aur a făcut ani de-a rândul ca pentru milioane de părinţi şi copii cuvântul “educaţie” să fie sinonim cu “chin”. Cat de placut mai este sa fii parinte cand una dintre sarcinile tale este aceea de a cauta in permanenta locul unde pe copilul tau il doare cel mai tare? Si cat de placut este sa fii copil in aceste conditii?
Insa ceea ce are de suferit in mod iremediabil de pe urma unei astfel de abordari este relatia dintre parinte si copil, increderea fiind zdruncinata din temelii si greu, uneori chiar imposibil, de reparat. Caci vine un moment in convietuirea cu copilul tau cand amandoi realizati ca el nu mai poate fi controlat prin restrictionari si pedepse, iar atunci, tendinta tanarului iesit de sub dominatia parentala este sa respinga intreg sistemul de valori al familiei din care provine.
Am convingerea ca toti parintii fac, in fiecare moment al vietii lor, cum stiu ei mai bine, cu cele mai bune intentii. Indubitabil, si parintii care aleg pedeapsa ca instrument de corectare a comportamentelor indezirabile isi iubesc copiii. Mai trist este ca iubirea asta nu ajunge aproape niciodata sa fie perceputa de catre copil.
In cursul de Comunicare Empatica pentru parinti, una dintre intrebarile pe care le adresez participantilor este: „Ce relatie iti doresti sa ai cu copilul tau cand el va ajunge la varsta maturitatii?” De la o serie la alta, de la un parinte la altul, raspunsurile sunt foarte asemanatoare: prietenie, incredere, iubire neconditionata, acceptare a diferentelor de opinie, respect reciproc… Dupa care mult mai importanta este intrebarea: „In ce masura modul in care ma raportez azi la copilul meu ma va ajuta sa ajung acolo?”
Comunicarea Nonviolenta este, fara urma de indoiala, una – nu singura – dintre caile care ma pot ajuta ca parinte sau ca dascal sa construiesc o relatie bazata pe intelegere reciproca, respect si compasiune cu o alta fiinta umana. Iar copilul nu este decat o alta fiinta umana.
V.P.: – De ce se zice că recompensa o formă de pedeapsă? Care sunt efectele condiționării?
Monica Reu: – Recompensa se aseamana cu pedeapsa dat fiind ca la baza sta tot principiul celui mai puternic care-si exercita controlul asupra celui mai slab. Efectele sunt multe si pe termen lung. Si cred ca odata ce devii constient de ele, nu mai poti pedepsi sau recompensa cu inima impacata.
La copilul pedepsit vom constata o scădere a stimei de sine şi a încrederii în sine. Frica, vinovăţia şi ruşinea ce decurg din pedepse aproape niciodată nu transmit valori şi nu îl fac pe copil dornic să coopereze în mod autentic cu adultul. El doar se supune până în momentul în care ameninţarea nu mai există. În sufletul lui se acumulează în timp resentimente şi încrâncenare împotriva autoritatii. Pe de altă parte, părintele care practică pedeapsa ca formă de educaţie trebuie să îşi adapteze tehnica în mod constant şi să găsească în permanenţă acele lucruri care îl vor face pe copilul lui să sufere mai tare.
Nici la copilul recompensat lucrurile nu stau mai bine, căci în timp ajunge să se concentreze mai mult asupra premiului decât asupra activităţii în sine. El nu mai găseşte bucurie în ceea ce face, ci doar în “bombonica” ce se află la capătul acestui drum. Drept urmare, în lipsa premiului, motivaţia dispare. Ca şi pedeapsa, recompensa funcţionează pe termen scurt și, pe măsură ce copilul creşte, vor creşte şi pretenţiile lui.
În aceeaşi măsură, şi pedeapsa şi recompensa îl îndepărtează pe copil de forul lui interior, de conştientizarea propriei valori şi a valorii lucrurilor pe care le face, astfel încât el va avea întotdeauna nevoie de o persoană într-o poziţie superioară să-i spună dacă ce a făcut este sau nu bine și valoros. În fine, relaţia adult-copil are de suferit, căci sistemul dominator creat astfel sapă adânc la rădăcina încrederii, respectului şi apropierii dintre ei.
V.P.: – Ca părinți și dascăli, cum facem să avem un copil ”mai bun” fără să îi invadăm în mod agresiv intimitatea, opțiunile, creativitatea?
Monica Reu: – Aplecându-ne in primul rand asupra calității relatiei cu el. Cand relația adult-copil este puternica si sanatoasă, fiecare dintre parti are incredere ca nevoile lui sunt importante pentru celalalt, iar atunci cand aceasta incredere exista, exista si o mai mare disponibilitate catre ascultare, catre dialog, catre colaborare.
Tin minte ca acum cativa ani am citit in revista Esquire un interviu cu Solomon Marcus care spunea ca menirea dascalului nu este sa livreze informatie, ci sa construiasca o relatie. M-a uns pe suflet.
Multi adulti au convingerea ca rolul lor in raport cu cei mai mici este sa vorbeasca, sa explice, sa instruiasca, sa corecteze; iar rolul copilului este sa ia aminte si sa execute. O dinamica ce se demonstreaza rapid a fi frustranta pentru amandoi, caci adultul nu intelege de ce demersul lui nu are efectul dorit, iar copilul se simte agasat si neinteles. Si asta pentru ca exista o veriga lipsa – ascultarea.
Pentru a putea fi o influenta pozitiva in viata copilului, un adult are nevoie sa stie cand sa asculte si cand sa se exprime.
Cand ofer acest minunat dar al ascultarii de calitate, si celalalt devine mai deschis si mai dispus sa ma asculte. Pentru mine aceasta este adevarata traducere in fapt a respectului.
V.P.: – Spuneți-ne mai multe despre activitatea Asociației pentru Comunicare Non-violentă. Ce înseamnă să fii trainer de CNV?
Monica Reu: Asociaţia pentru Comunicare Non-violenta este un ONG pe care l-am înfiinţat in anul 2007, atunci când mi-a devenit limpede că mi-am găsit menirea pe pământ. Misiunea ACNV este sa faciliteze accesul la acest mod de viata tuturor celor care şi-l doresc, prin diverse mijloace – cursuri, publicaţii, conferinţe, parteneriate, consiliere, etc.
Profesia de trainer de CNV presupune în primul rând un angajament de a lucra in permanenţă cu mine, de a trăi în armonie cu ceea ce promovez. Tot Comunicarea Nonviolentă l-a adus în viaţa mea pe Ian, soţul meu, trainer la rândul lui, iar fiica noastră, Emma, în vârstă de trei ani, îmi oferă tot timpul oportunitatea de a practica intens şi de a realiza cât mai am de lucru.
Sunt pasionata de aplicarea comunicarii empatice in viata de familie, drept pentru care cea mai mare parte a muncii mele o constituie lucrul cu parinti si cu cupluri. In ultimii doi ani am avut bucuria de a fi contactata de persoane cu adevarat pasionate de CNV aflate la conducerea unor institutii particulare de invatamant. Am inceput o frumoasa colaborare de implementare a acestui model de comunicare in scolile si gradinitele pe care le patroneaza.
Proiectul meu de suflet din punct asta de vedere il reprezinta Casa Montessori, un loc unde am gasit atat la personalul didactic, cat si la parinti, deschidere si disponibilitate spre crearea unei comunitati, a unui spatiu plin de compasiune, in care copiii sa vina cu drag, sa invete cu bucurie, sa faca primii pasi spre o viata implinita.
Iubesc la nebunie ceea ce fac, in urma fiecărui curs pe care îl susţin îmi dau seama ca am primit in aceeaşi măsura in care am dat, iar atunci când vad pe chipul celor ce-mi acorda încrederea lor un zâmbet ce anunţă faptul ca au descoperit un lucru de valoare, satisfacţia mea nu are margini.
V.P.: – Conform statisticilor, românii găsesc că violența este de multe ori o soluție la problemele lor. Este violența un comportament comun pentru poporul nostru? Suntem mai agresivi decât alte popoare? Cum procedăm altcumva?
Monica Reu: – Depinde cu ce popoare ne comparăm. Personal, nu văd la ce ne poate ajuta o astfel de comparaţie. Acest mod de a gândi naşte, de multe ori, violenţă. Mă feresc cât pot de mult de generalizări. Si, in plus, realitatea mea este alta. Eu mă întâlnesc aproape în fiecare zi cu părinţi care vor să se apropie în mod autentic de copiii lor, cu directori de şcoli şi cadre didactice care doresc să faca din Comunicarea Nonviolenta modul de interactiune specific institutiei unde lucreaza si sa fie promotorii unei educaţii puse cu adevărat în slujba vieţii, cu oameni interesaţi de spiritualitate, de ecologie, de alternative de viaţă mai sănătoase pentru ei şi pentru mediu…. Fac parte din cateva grupuri de mamici pentru care „empatie” nu este doar un cuvant la moda, ci o stradanie a vietii de zi cu zi, am colegi minunati cu care colaborez in proiecte menite sa aduca mai multa compasiune si armonie in viata de familie a beneficiarilor lor… Sotul meu sustine un curs pentru tatici, SuperDad, asa ca vad tot mai mult interes si mai multa implicare in parenting si din partea barbatilor. Toti sunt români. Şi în fiecare zi li se alătură alţii care se trezesc la realitatea ca nu putem avea o lume sustenabila decat in interdependenta si cooperare.
Îndrăznesc să spun că şi cei care recurg la violenţă simt că ea nu poate fi niciodată o soluţie, însă nu cunosc altă cale de a-şi comunica furia, frustrarea, nemulţumirea. Marshall Rosenberg defineşte violenţa ca “o expresie tragică a unor nevoi neîmplinite”. Cred că abia când vom conştientiza asta vom putea fi cu adevărat parte din soluţie şi nu din problemă. Ca mai avem pana acolo sunt de acord, insa sentimentul meu este că intr-acolo de îndreptăm.
V.P.: – Copiii: care sunt cele 5 sfaturi de aur pe care le poți da părinților pentru a avea o comunicare mai eficientă și mai prietenoasă cu copiii lor?
Monica Reu:
- Ascultă-ți copilul! Cel putin la fel de mult pe cat ii vorbesti.
- Cand te deranjeaza ceva in comportamentul lui, vorbeste despre tine, despre impactul pe care acest comportament il are asupra ta, despre sentimentele tale legate de actiunea respectiva si fereste-te de etichetari, jigniri, judecati.
- Practica recunostinta si sprecierea oricand copilul tau face ceva ce este in armonie cu valorile tale. Asta ii va hrani stima de sine si il va determina sa persevereze.
- Traieste valorile pe care vrei sa i le transmiti.
- Accepta-i intreaga paleta de sentimente si arata-i aceeasi iubire si cand este vesel si binevoitor, si cand este frustrat sau furios.
V.P.: – Auzim în fiecare zi de foarte multe cazuri de violență în școlile din România. Între elevi sau între elevi și profesori. Putem rezolva această problemă montând mai multe camere de filmat?
Monica Reu: Acum depinde de ce înţelege fiecare dintre noi prin “a rezolva” problema violenţei în şcoli. Dacă nu mai vrei să vezi comportamente agresive pe cei 5-10 metri de palier din faţa camerei de filmat, atunci poate că da, montarea ei este o soluţie. Dar asta nu înseamnă că violenţa dispare. Ea doar se mută… în toalete, în colţuri din curtea şcolii, în parcul din vecinătate.
Pentru mine este un mister de ce în programa naţională nu există, începând chiar de la grădiniţă, lecţii de “comunicare şi relaţionare” cu propria persoană şi cu semenii noştri. Copiii aleg violenţa pentru că nu ştiu că există alternativă la ea, nu le-a dat nimeni exemple de rezolvare a conflictelor pe cale paşnică, nu i-a învăţat nimeni sa-şi identifice şi să-şi exprime în mod sănătos sentimentele, sa asculte, să caute soluţii care să fie în beneficiul tuturor. Asta cred că ar fi rezolvarea cea mai eficientă a violenţei în şcolile din România şi din societatea românească în genere.
V.P.: – Rămânem la școala românească: temele de acasă; etichetarea; interdicțiile. Mai există și alte exemple la care să ne gândim? De ce nu putem învăţa asertivitatea și la școală?
Monica Reu: – Notele, statul în bancă, dispunerea băncilor astfel încât să stai cu spatele la colegi şi cu faţa la tablă… Era să uit… comentariile literare învăţate pe dinafară. Şi mai sunt…
Ca să deprinzi asertivitatea este nevoie ca mediul in care funcţionezi sa fie de o anumita calitate, sa încurajeze acest lucru. Cum poţi fi asertiv intr-un mediu in care ieşirile din tipar se taxează? În care eşti apreciat dacă reproduci lungi paragrafe din critici literari, însă părerea personală nu interesează?
V.P.: – Dați-ne un exercițiu de detensionare a agresivității, ceva practic.
Monica Reu: Sa zicem ca cineva face un lucru care te infurie teribil. Fierbi, nu alta! Scrie rapid pe o foaie toate gândurile care-ţi trec prin cap, fără a te cenzura: „cat de nedrept e, fir-ar, ca ala e asa si pe dincolo, ca ar fi trebuit sa faca asa si nu altfel, ca nu te poti baza pe nimeni, toate trebuie sa le faci singur…” Toata povestea care ţi se derulează în minte.
După ce ai scos toata furia si frustrarea din tine, respiră adânc si pe o alta bucata de hârtie scrie ce s-a întâmplat de fapt, ce anume a făcut celalalt, doar faptele, lipsite de orice interpretare.
Apoi, compara cele doua versiuni. Vei constata un lucru fascinant: furia este întotdeauna alimentata de gândurile noastre, este un sentiment pe care ni-l provocam singuri. Primul pas spre disiparea ei este sa ne detaşăm de judecăţile si interpretările noastre si sa privim doar realitatea, doar faptele. Realitatea este întotdeauna mai prietenoasa decât gândurile noastre.
Monica Reu este fondatorul si presedintele Asociatiei pentru Comunicare Non-Violentă si primul trainer roman certificat al Center for Nonviolent Communication. Este formator certificat CNFPA si organizeaza si conduce workshop-uri de CNV din anul 2005, impartasind metoda in cursuri deschise, grupuri de practica, tabere de familie, scoli si institutii. Pasiunea ei este sprijinirea dascălilor, a copiilor si a cuplurilor in implementarea acestui model de comunicare in viata de zi cu zi. La inceputul anului 2010 a dat nastere celui mai tare program de dezvoltare personala – fiica ei, Sara Emma. La jumatatea aceluias an, a demarat cursul “Educatie empatica”, din dorinta de a impartasi parintilor modul in care Comunicarea Nonviolenta poate ajuta la crearea si consolidarea unei relatii bazate pe incredere, respect si empatie intre adulti si copii.
Sursa: Dascali.ro